Tancurile sovietice de tip T-34 au ajuns în octombrie 1944 la frontiera vestică și astfel întreaga Românie a început să facă parte din lagărul comunist, cel ce trebuia să fie veșnic. Trebuia să se treacă la realizarea noii lumi și la 6 martie 1945 a fost impus primul guvern pe gustul conducerii de la Moscova și imediat s-a dus o politică totalitară împotriva locuitorilor din noul stat ocupat. Trebuia distrusă lumea veche și astfel să fie ștearsă orice amintire diferită de cea indicată de Stalin. Numai directivele de peste Prut aveau valoare.
Comunismul se definește prin distrugerea proprietății private și introducerea proprietății comune asupra mijloacelor de producție. A fost normal să fie elaborată Legea 119 din 11 iunie 1948 și s-a venit cu expresia de naționalizare pentru a se sugera că se face totul pentru poporul român, unii naivi căzând și astăzi în plasa propagandei de partid. Autoritățile roșii au pus ochii pe cele mai mari capacități industriale și astfel statul a realizat un jaf fără precedent în istoria modernă.
Primul obiectiv al regimului a fost tot ceea ce era din domeniul metalurgiei și al producției de țevi și laminate. Au fost identificate 10 fabrici în frunte cu cele realizate de renumitul Nicolae Malaxa. Erau risipite prin toată țara, ceea ce înseamnă că burghezia era interesată de dezvoltarea producției și nu era ceva specific numai comunismului. Erau uzine din București, Galați, Câmpia Turzii, Călan, Brăila, și Reșița. Erau capacități mari ce puteau să asambleze chiar locomotive cu masa de 100 t pentru tractarea trenurilor grele de marfă. Exista un nucleu de specialiști care se pricepeau la obținerea și prelucrarea oțelului în obiecte cât mai scumpe.
România nu era numai o țară a lemnului și se trecuse la exploatarea și prelucrarea tuturor metalelor cunoscute. Confiscările comuniste au indicat în mod clar că existau 57 de fabrici care se afirmaseră pe piață prin cantitatea și calitatea mărfurilor. Fabrica Oțel Rapid din București producea scule de precizie. Exista în capitală și o fabrică de strunguri a celui care a fost Vasile Georgescu. Chiar dacă strungurile sunt generatoare de piese pentru industria constructoare de mașini, firma Sarogaz era mult mai interesantă pentru regim deoarece livra măști de gaze necesare armatei.
Sunt amintite numai fabricile mari din două domenii de activitate și cele care erau de capacitate ridicată. Statul comunist plănuia și apoi a pus în practică luarea de la particulari chiar a atelierelor unde se prelucra metalul pentru nevoile populației sub formă de caiele, potcoave, cuie sau unelte agricole. Economia privată, flexibilă și plătitoare de impozite, a fost înlocuită cu cea de stat și care era îndrumată de către birocrația de partid în funcție de indicațiile venite de la București și de la Kremlin. Toată populația urma să fie sclava partidului unic pe vecie și ideea de prosperitate era străină regimului totalitar.
România în anul 1944 a fost ruptă de lumea occidentală care progresa și a devenit un mic arsenal al marelui lagăr socialist și nici măcar după 1989 nu s-a putut scăpa din această capcană a fabricilor construite la dimensiuni gigantice din cauza unor directive de partid. Industrializarea a fost făcută în mod eronat și s-a bazat în mare parte pe munca forțată a angajaților. Multe activități din presupusa economie înfloritoare au fost realizate cu ajutorul deținuților politici. Totul s-a făcut pentru realizarea revoluției mondiale și erau necesare fabrici care să producă mult în cazul în care începea marele război cu lumea capitalistă.
Sursă imagine: Fototeca online a comunismului românesc, 58/1944
