S-a scris mult că-n perioada 1940 – 1944 a fost o cumplită dictatură militară în frunte cu generalul și apoi Mareșalul Ion Antonescu. Acesta era de o duritate deosebită și a făcut prăpăd în țară, dovadă fiind și politica de exterminare dusă împotriva evreilor. Era și normal să fie un om cumplit din moment ce era bolnav de sifilis. Partea interesantă este că liderul de la București era deosebit de slab în fața valului de probleme cu care se confrunta în vreme de război.
S-a desfășurat în data de 10 iulie 1943 o mare ședință a Consiliului de Miniștri și conducătorul statului era absolut revoltat de modul în care s-a răspândit hoția în țară, fenomen ce se amplifică în perioadele de existență a regimurilor autoritare. Conducătorul statului amintea că la universitate, acolo unde veneau tineri pasionați de studiu și care ar fi trebuit să aibă un caracter de sfânt, abia apuca profesorul universitar să pună paltonul în cuier că și dispăreau mănușile, batista și banii din buzunare. Acesta era cazul fericit în care nu dispărea și haina. Chiar din sediul guvernului au fost persoane care se ocupau cu furtul de haine scumpe de iarnă și două dispăruseră în ultima perioadă rece.
Obiceiul însușirii bunurilor de la cea mai mică valoare până la a se fura întreaga țară a străbătut istoria neamului ca un fir roșu și nimic n-a putut să-i reziste. Dictatura Mareșalului Antonescu a încetat în 1944, dar campania de furturi a continuat în perioada comunistă și s-a intensificat după 1989. Se punea întrebarea doar cât de mult se poate fura.
Sursă imagine: Picryl
