Mulțimea de informații nu face plăcută știința care a avut bazele puse de Herodot și Tucidide în Antichitatea greacă și pare acum o poveste ce este un balast prin programele școlare. Nu este de mirare că multe ore sunt plasate prin orarul elevilor doar spre sfârșitul programului. Istoria a oferit lecții cumplite de-a lungul timpului, dar se pare că omenirea nu se satură să repete dezastrele din trecut, indiferent de amploarea acestora. Bătălia de la Nicopole, desfășurată la 25 septembrie 1396, este un astfel de exemplu grăitor.
Creșterea pericolului musulman în Peninsula Balcanică a provocat o profundă îngrijorare în Regatul Ungariei și Sigismund de Luxemburg a cerut sprijinul celor care doreau să participe la o cruciadă pentru alungarea otomanilor în pustiurile Anatoliei și astfel să fie degajat și Constantinopolul, loc sfânt al creștinismului. Apelul a avut ecou îndeosebi în lumea franceză și mulți erau cei ce doreau glorie sau spălarea păcatelor. Se anunța și o pradă bogată. Forțele creștine au pornit de-a lungul Dunării și s-au oprit să asedieze cetatea Nicopole, cea în care se afla o oarecare trupă otomană, presupus periculoasă pentru liniile de aprovizionare. Asediul a fost însoțit de petreceri specifice timpului și vinul a curs în valuri. A fost o eroare strategică de neiertat să se piardă timpul prin beții. Se putea proceda la blocarea fortăreței cu trupe din Țara Românească, cele ce nu se potriveau cu stilul de război occidental. Nu avea rost să fie blocată întreaga armată lângă o cetate secundară, toamna putând să fie deosebit de dură în Balcani.
Sultanul Baiazid Trăsnetul a decis că trebuie susținută o luptă decisivă pentru a tăia elanul ofensiv creștin pentru totdeauna. Cele două oștiri s-au aliniat pentru confruntare și terenul ales de inamic părea ideal pentru o șarjă a cavaleriei grele, ceva ce era drag aristocrației și pentru care se pregătea o viață întreagă. Nu-l surprinzi pe vrăjmaș făcând de două ori o astfel de eroare tactică și a fost dezlănțuită forța de izbire a călăreților cuirasați. Lăncile lungi și protecția insuficientă cu metal a luptătorilor inamici erau alte două avantaje ale cruciaților. Părea să fie o victorie facilă după ce o linie de pedestrași a fost călcată în copitele cailor. Azapii erau o trupă de sacrificiu și nu era o pierdere semnificativă în concepția sultanului. A urmat șocul vieții: centrul otoman era protejat de șiruri de pari ascuțiți și dispuși oblic. Valul de călăreți s-a frânt, mai ales că au început să intre în acțiune și arcașii din rândul ienicerilor. S-a pus în mișcare și cavaleria otomană și, în cele din urmă, armata creștină a fost distrusă, resturile acesteia fugind în Țara Românească sau cu corăbiile pe Dunăre. Doar oastea munteană a voievodului Mircea cel Bătrân s-a putut replia în ordine datorită armamentului ușor. Sultanul Baiazid a fost deosebit de nemilos și n-a luat prizonieri decât pe cei utili pentru răscumpărare. A vrut cu orice preț să-i îngrozească pe cei ce veneau de departe în numele Crucii.
Comandanții creștini poate au mai avut timp să se gândească la faptul că au primit oferta de colaborare din partea unor steaguri mobile și care erau completate cu ostași ce înfruntaseră cetele venite din pustiurile Asiei. Domnitorul Mircea cel Bătrân identificase prezența forțelor otomane și a propus să înceapă lupta pentru cercetarea tăriei dispozitivului inamic, soluție care ar fi fost și pe placul regelui Sigismund. Era cunoscut că deja muntenii provocaseră sultanului un dezastru la Rovine în anul 1395. Soluția logică a fost, normal, respinsă pentru a se face loc gloriei individuale. Nobilimea venită din Apus s-a mai îngropat singură o dată din cauză că n-a înțeles ceva din trecutul propriilor familii. Domnitorul Mircea și nici chiar regele Sigismund n-au putut să-i oprească pe cei ce aveau numai mușchi și idei puține.
Bătălia de la Nicopole a fost o șansă ratată de alungare a otomanilor și astfel cele două lumi opuse să fie separate în mod clar din punct de vedere geografic. Forțele creștine aveau capacitatea să întrețină o flotă superioară în zona Strâmtorilor pentru a împiedica o debarcare de amploare. Tot dezastrul a plecat de la obsesia atacului frontal și fără o cercetare prealabilă a dispozitivului inamic. Nu era ceva neobișnuit ca un conducător militar să ascundă ceva rezerve sau să folosească mase de arcași pentru oprirea cavaleriei. A avut loc în anul 1346 o celebră șarjă de cavalerie și a pierit floarea nobilimii franceze. Lecția Crécy a fost repede uitată și a urmat confruntarea de la Poitiers din 1356. Din nou, arcașii englezi au lovit nobilimea franceză în plin și săgețile epocii aveau suficientă energie pentru a străpunge armurile metalice. Dacă s-au făcut eforturi de creștere a grosimii cuirasei, fața omului sau corpul calului nu puteau fi protejate eficient. S-a atacat pe jos și călare, dar totul a fost în zadar și chiar regele a fost luat prizonier. Infanteria disciplinată și bine dispusă în teren nu putea să fie înfrântă prin atac frontal. Nobilii doreau să lupte cu spada, dar arcul mânuit de un trăgător experimentat putea să lanseze o ploaie de săgeți la distanță, densitatea loviturilor compensând lipsa preciziei. Nobilii francezi au uitat lecția veche de patru decenii și astfel au repetat eroarea fatală în fața otomanilor, cei disprețuiți din motive religioase și pentru că nu aveau armuri grele.
Studiul nu prea este plăcut pentru om și mulți sunt cei ce fug de școală, dar evenimentele vin și lovesc cu puterea unei furtuni comunitățile ce nu vor să se apere după lecțiile dobândite cu trudă și amar. Vinul a întunecat complet mințile celor ce se vedeau bărbați doar prin lupta apropiată.
Bătălia de la Nicopole a avut loc în septembrie 1396 și a fost deosebit de sângeroasă și de amploare după efectivele ce puteau fi întreținute în epocă. A fost repede uitată de către conducători și cărțile istoricilor abia dacă o mai amintesc. Se caută senzaționalul din orice activitate și trecutul pare ceva lipsit de interes. Textele trebuie să fie cât mai scurte pentru a nu-l epuiza pe cititorul contemporan de orice vârstă.
Partea interesantă este că Bătălia de la Nicopole a fost repetată în confruntările cu otomanii de către alți comandanți și rezultatele au fost tot catastrofale.
Sursă imagine: "Bătălia de la Nicopole" de Jean Froissart