Statul român format în anul 1918 prin Marea Unire a moștenit industria fostului imperiu austro-ungar și trebuia să treacă la o dezvoltare a mineritului în mod intensiv pentru a reduce dependența de importurile de pe piața mondială. Dealurile și munții ascundeau bogății greu de imaginat și dificil de exploatat, dar se putea obține avere din belșug din exploatarea și prelucrarea resurselor din adâncuri. Prelucrarea superioară a materiilor prime aducea un venit consistent patronilor și nici angajații nu se puteau plânge că n-au un nivel de trai superior celui oferit de exploatarea terenurilor agricole.
Autoritățile au descoperit la recensământ că existau 7.764 de firme ce se ocupau de activități industriale de toate tipurile și aproape 60% dintre acestea au fost deschise după formarea României Mari. Era o dovadă că exista un mediu prielnic afacerilor și poate o reducere a birocrației ar fi permis o dezvoltare a afacerilor în ritm alert. Totuși, erau asigurate 31.516 de persoane, 399 fiind străini, trăiau din munca grea din minerit și din prelucrarea resurselor. Se manifesta și un început de concentrare a forței de muncă în întreprinderi mai mari și deja patru dintre acestea aveau peste 501 salariați și alte 15 aveau între 201 și 500 de angajați. Exista chiar o companie destinată prelucrării fierului ce dispunea de 659 de muncitori și personal de conducere.
Chiar dacă era un efectiv destul de redus la o primă vedere, rezultatele muncii erau deosebite din punct de vedere cantitativ și exista un nivel de trai din ce în ce mai bun. Situația a fost deosebită până când au sosit tancurile sovietice și s-a ales praful de regiune. Unii locuitori au reușit să fugă spre sud, dar cei rămași au fost supuși experimentelor de tip sovietic. Mulți au fost executați sau au fost deportați în vederea nimicirii neamului românesc din Bucovina de Nord. Moscova nu credea în lacrimi.
Sursă imagine: Radio Free Europe
