Biblia, cartea sfântă și de istorie a poporului evreu, a fost citită de mii de ani și a fost interpretată în fel și chip de cei ce se considerau unici cunoscători ai viitorului religios. Povestea luptei dintre David, prezentat ca un tânăr aproape dezarmat prin dotarea cu o praștie, și Goliat, un războinic puternic și greu înarmat, a intrat în folclorul tuturor popoarelor adepte ale creștinismului pentru a sublinia diferența de dotare și putere între două tabere militare. O povestire din opera lui Cassius Dio vine să contrazică mitul religios, pornit de la o eroare de interpretare.
Armata romană era implicată în timpul lui Marc Antoniu în lupte cu călăreții parți, cei ce erau renumiți pentru tirul cu arcul din galopul cailor, și cetele mobile ale barbarilor erau un mare pericol pentru cohortele romane, cele ce erau antrenate în mod special pentru lupta apropiată. Săgețile lansate cu o mare viteză inițială nu puteau fi oprite de coifuri și platoșe, scuturile fiind un obstacol mai deosebit. Totuși, pavezele grele nu asigurau o acoperire perfectă în fața unei ploi de proiectile ascuțite. Se impunea o protecție activă, dar arcașii Romei nu erau renumiți pentru precizie și nici prin viteza de tragere. Se impunea găsirea unei soluții ieftine.
Popoarele mediteraneene au trăit în zone muntoase și pietrele erau peste tot, dar forța musculară nu era considerată suficientă pentru a provoca pierderi grele și grave inamicilor. Praștia era realizată din piele și materiale textile ieftine și folosea forța centrifugă astfel încât pietrele puteau să ajungă la distanțe mari. Proiectilele erau făcute din pietre rotunjite și nu costau prea mult în cadrul efortului de război. Romanii au avut o adevărată industrie a prelucrării plumbului și metalul greu se preta la transformarea în bile de aruncat. Au fost găsiți și luptători capabili să folosească armele cu îndemânare, cei mai buni fiind locuitorii din insulele Baleare.
Călăreții parți, cei ce făcuseră prăpăd în lupta de la Carrhae, au avut parte de surprize neplăcute la întâlnirea cu legiunile lui Marc Antoniu. Acesta dispunea de efective numeroase de prăștiași, ce păreau neajutorați în raport cu legionarii greu înarmați. Cum eficiența săgeților creștea prin apropiere de țintă, călăreții parți au început să se apropie de liniile romane, cele ce păreau un simplu arici inofensiv. A apărut ca din senin o surpriză de proporții. O ploaie de proiectile început să lovească oameni și cai. Nu făceau răni deschise, dar lăsau sechele grave sau chiar ucideau trupurile atinse. Mai mult. Scoteau din luptă chiar soldații protejați de platoșe din piele sau metalice.
Surprizele nu s-au oprit aici. Parții erau obișnuiți să tragă cu arcurile și să nu prea fie deranjați de luptătorii romani. Proiectilele aruncate de cohortele specializate ajungeau însă mai departe și aveau energie cinetică mortală. Au început să se înmulțească morții și răniții, ceea ce a provocat retragerea cetelor de călăreți. Cum nu stăteau prea mult în preajma unor astfel de trupe, pierderile din efectivele totale nu erau ridicate. Renumita cavalerie asiatică n-a mai reușit să protejeze pozițiile în fața invadatorilor vestici și procedau la retrageri tactice în așteptarea realizării unor ambuscade. Dezvoltarea armelor de aruncat era o soluție de întărire a forțelor romane trimise împotriva unor forțe mobile.
Evenimentele din timpul lui Marc Antoniu demonstrează că David n-a fost în dezavantaj în raport cu Goliat. Luptătorul evreu putea să lanseze proiectile cu mare viteză inițială și să stea la distanță de armele grele ale lui Goliat. Un antrenament de durată putea să ducă la obținerea unei precizii deosebite. Dacă exista și un talent nativ, David a fost cel ce era în avantaj decisiv și victoria a fost una absolut normală. N-a fost ceva deosebit în epocă, dar povestea repetată de adepții religiilor monoteiste a dus la o mitizare a luptei antice.
Sursă imagine:Wikipedia
