Cu 80 de ani în urmă, pe 6 iunie 1944, începeau operaţiunile prin care forţele aliate îşi propuneau deschiderea unui nou front de luptă, în vestul Europei. Operaţiunile militare, cunoscute sub denumirea de Bătălia pentru Normandia, au necesitat implicarea unui număr uriaş de soldaţi - aproape 3 milioane - care au traversat Canalul Mânecii din Anglia până pe plajele franceze ale Normandiei.
Debarcarea a fost prima parte a operațiunii Overlord, numele de cod pentru Bătălia pentru Normandia din cel de-Al Doilea Război Mondial. Codificată ca operațiunea Neptun și cunoscută ulterior ca D-Day (Ziua Z), debarcarea a rămas invazia marină de cea mai mare amploare din istorie, a marcat începutul eliberării Franței de sub ocupația Germană și a pus bazele victoriei Aliaților pe Frontul de Vest.
În ciuda unei prezenţe militare masive, armatele pe care le-au organizat Aliaţii pentru debarcarea în Normandia erau departe de a fi invincibile. Efectivele militare nu erau atât de numeroase pe cât se aşteptau guvernele SUA, Marii Britanii şi Canadei. Americanii nu au organizat cu prea mare minuţiozitate procesul de recutare, Marea Britanie se confrunta cu constrângeri demografice, Ie restul trupelor venite în Europa din Canada au fost înrolate pe baza unei recrutări voluntare. Lipsa de motivaţie a soldaţilor a reprezentat de asemenea o mare problemă în ajunul planificatei invazii în Franţa. Soldaţii americani voiau să termine cât mai repede războiul pentru a se întoarce acasă, iar cei britanici, chiar dacă manifestau dorinţa să cucerească Cel de-al Treilea Reich, erau îngrijoraţi de viitorul pe care îl va avea Marea Britanie după război. Pe de altă parte, lipsa de experienţă pe câmpul de luptă a soldaţilor canadieni îngreuna şi mai mult misiunea americanilor şi britanicilor.
După luni în care nu s-a ajuns la nici un consens legat de elaborarea unei strategii, Aliaţii au luat hotărârea de a organiza operaţiunea Overlord abia în toamna anului 1943. Faptul că debarcarea din Normandia a fost executată în iunie 1944 denotă disensiunile permanente dintre Aliaţi în ceea ce priveşte alegerea celui mai bun plan de acţiune.
La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Aliaţii decid să-l numească pe generalul britanic Frederick Morgan în funcţia de Şef de Stat Major pe lângă Comandantul Suprem al Forţelor Aliate. Datoria generalului Morgan era să-l asiste pe generalul de armată, Dwigh Eisenhower, Comandantul Suprem al Forţelor Aliate, în planificarea operaţiunilor militare împotriva forţelor germane din nord-vestul Franţei.
Generalul Frederick Morgan este responsabil de planificarea a 3 operaţiuni:Operaţiunea Cockade (o serie de manevre de diversiune care să inducă o stare de alertă în rândul forţelor germane însărcinate cu apărarea coastei Atlanticului pentru a facilita operaţiunile militare ale Aliaţilor în Italia), Operaţiunea Rankin (un plan care să fie aplicat în cazul unei eventuale prăbuşiri subite a forţelor germane) şi Operaţiunea Overlord (un asalt general asupra forţelor germane din nord-vestul Franţei). Morgan şi echipa sa au lucrat la planificarea operaţiunii Overlord din iunie până la mijlocul lui iulie 1943.
Planul operaţiunii Overlord, prezentat de generalul Morgan pe 15 iulie 1943 în cadrul Comisiei Statului Major al Forţelor Aliate, fixa condiţiile în care se putea lansa un asalt asupra coastelor de nord-vest a Franţei, zonele fezabile pentru debarcare precum şi mijloacele de dezvoltare a prezenţei militare a Aliaţilor în Europa Occidentală. Pe 28 iulie 1944, generalul Ray Barker, adjunctul lui Morgan, a călătorit la Washington pentru a prezenta planul operaţiunii Overlord Statului Major al Armatei SUA şi pentru a se consulta cu Departamentul de Război referitor la aspectele logistice ale operaţiunii. Generalul Frederick Morgan a fost de asemenea autorizat să emită ordine în numele Comandantului Suprem al Forţelor Aliate.
În decembrie 1943, atunci când generalul Montgomery a fost numit Comandant Suprem al Forţelor de Uscat pentru debarcarea în Franţa, el a declarat că planurile originale ale lui Morgan erau inaplicabile deoarece erau limitate de numărul ambarcaţiunilor de desant. Montgomery a insistat că pentru debarcarea pe un front larg era necesară creşterea efectivelor de forţe. În final, Montgomery a obţinut numărul necesar de ambarcaţiuni de desant, întârziind cu o lună lansarea operaţiunii.
Cu toate acestea, toate caracteristicile cheie ale planului lui Morgan au fost păstrate:alegerea Normandiei ca loc pentru debarcare, folosirea porturilor Mullbery (porturi prefabricate concepute de britanici pentru descărcarea rapidă a vaselor de transport pe plajele din Normandia), desfăşurarea forţelor americane pe flancul drept şi a celor britanice pe flancul stâng, folosirea trupelor de paraşutişti pentru a acoperi flancurile şi diferitele manevre de diversiune din sudul Franţei.Operaţiunea Bodyguard a inclus de asemenea strategii care să-i inducă în eroare pe germani în ceea ce priveşte locul şi data invaziei Aliaţilor.
Trupele au fost întâmpinate cu baraje de mitralieră și artilerie, iar țărmul era minat și acoperit cu obstacole realizate din sârmă ghimpată, țepușe de lemn și de metal. Cele mai mari pierderi au fost înregistrate pe plaja Omaha. Pierderile aliaților în prima zi de luptă au fost estimate la peste 10.000 de soldați, dintre care 4.414 au fost decese confirmate. Armata germană a estimat pierderi cuprinse între 4.000 și 9.000 de soldați.
Peste 160.000 de militari americani, britanici, canadieni şi din alte ţări aliate au debarcat în Normandia în dimineaţa zilei de 6 iunie 1944. Potrivit estimărilor, în total, din iunie până la finalul lui august, în campania din Normandia, 29.000 de americani și-au pierdut viața și 106.000 au fost răniți sau dați dispăruți, 11.000 de britanici au murit, 54.000 au fost răniți sau au dispărut în luptă, 5.000 de canadieni și-au pierdut viața și 13.000 au suferit răni sau au dispărut.
De partea germană, au fost pierdute 30.000 de vieți, 80.000 de soldați au fost răniți și 210.000 au dispărut în luptă. Francezii au raportat 12.200 de civili răniți și dispăruți.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
