Formarea statului național-unitar român în anul 1918 a dus la o dezvoltare a bazei industriale prin preluarea fabricilor din fosta Austro-Ungarie, dar au fost deschise și noi capacități de producție în vederea satisfacerii cererii de mărfuri. Se producea o creștere a numărului de angajați și calitatea acestora era pe zi ce trecea mai bună. Autoritățile și particularii căutau bunuri de înaltă tehnologie și patronii încercau să se adapteze noilor vremuri.
Statistica întocmită după recensământul din anul 1930 indica apariția a trei fabrici de avioane cu un total de 989 de angajați, cea mai mare fiind cea din Brașov cu un total de 895 de muncitori și personal de conducere. Statul cerea și armament, alte trei fabrici având un personal cifrat la 883 de salariați. Un domeniu interesant era cel al aparaturii electrice și erau 122 de firme și 1.366 persoane activau în ceea ce se anunța de viitor.
Fierul era metalul de mare interes în epocă și era prelucrat de cei mai mulți muncitori. Numai în industria de material rulant erau 22.807 de salariați. România începea să fie pusă în mișcare prin locomotive și uzinele metalurgice aveau nevoie de 14.791 de angajați pentru a satisface parțial cererea de oțel de diferite tipuri.
Industria metalurgică avea în anul 1930 101.264 de locuitori sub contract, ceea ce raportat la populația țării însemna cam un om din 180. Era evident că se făceau progrese în domeniul metalurgic, dar era greu să se investească într-un domeniu costisitor. Trebuia să intervină masiv statul pentru ridicarea de instalații complexe și de mari dimensiuni. Nu s-a procedat ca-n spațiul sovietic și nu s-a ajuns la utilizarea deținuților pentru ridicarea de furnale sau de întreprinderi. Era o dezvoltare normală și treptată.
Sursă imagine: Historia
