Al Doilea Război Mondial a început prin dezvoltarea aviației și Luftwaffe a obținut rezultate uimitoare prin acțiuni ofensive ale bombardierelor în primii ani de război, dar apoi au venit presiunile din partea Aliaților și au început să intre în mare producție de serie aparatele de vânătoare în variante modernizate precum Me-109G și FW-190. Apoi a apărut Me-262, cel mai cunoscut avion cu reacție.
Bombardierele de tip Ju-87 Stuka au părut aparate depășite prin trenul de aterizare fix, dar atacurile în picaj provocau senzație prin precizie împotriva împotriva țintelor fixe sau mobile. Combinat cu un pilot experimentat, avionul a fost un ucigător eficient. Astfel de reușite Nici bombardierele grele n-au mai putut să treacă de avioanele inamice. Specialiștii germani erau renumiți prin idei și realizările în domeniul aeronautic au fost chiar revoluționare. Totuși, bombardierele nu puteau să mai facă față inamicilor prin viteză și armamentul de la bord. Ju-87, avionul de asalt, dispunea pentru tir frontal de numai două mitraliere ușoare de calibrul 7,92 mm și de una jumelată de același calibru în vederea apărării emisferei superioare din spate. Era prea puțin împotriva fuzelajelor din aluminiu și a blindajelor montate în zonele vitale.
Bombardierele grele americane au reușit să treacă peste zidul format de apărarea antiaeriană și au înfruntat avioanele de vânătoare dotate cu tunuri cu calibre sporite. Cheia succesului a fost o armă mică, obișnuită, produsă în mare serie și dispusă pe orice aparat de zbor. Mitraliera Browning M2 de calibrul 12,7 mm dispunea de cartușe puternice și un bombardier B-17 G putea să se apere cu 13 arme automate și tot nu era suficient pentru nimerirea rapidelor ținte aeriene. A fost necesară dispunerea în formații compacte prin care să se asigure sprijin reciproc cu foc. Strategii americani au considerat că pierderile din timpul rândurilor pe timp de zi sunt prea mari și au cerut avioane de escortă și piloții germani au fost șocați de manevrabilitatea modelului P-51 Mustang și apoi de puterea de foc a temutului P-47 Thunderbolt, acesta din urmă transportând opt mitraliere grele ce puteau spulbera orice avion atins. Gloanțele aveau suficientă energie cinetică pentru a distruge componentele interne ale avioanelor și n-a fost necesară dezvoltarea unor proiectile explozive, mai greu de fabricat. Nu avea sens nici pe Frontul din Pacific, avioanele japoneze fiind renumite prin fragilitate. Chiar aliajul din aluminiu al fuzelajului era ușor și puțin rezistent.
Mitraliera M2 a fost apreciată pentru puterea de penetrare a gloanțelor și a rămas în dotarea forțelor americane până astăzi, totul modernizat în urma descoperirilor din domeniul tehnologiilor industriale.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
