Dictatorul de la Kremlin a fost prezentat drept o persoană ruptă de realitate, bolnavă psihic şi care a trecut la exterminarea fără milă a personalului militar fără să pună ceva de calitate în loc. A fost o epurare care a continuat pe toată durata vieţii celui ce venea de undeva din Georgia şi s-a proclamat unicul cunoscător al ideologiei comuniste în spiritul ideilor lui Marx şi Lenin. Lipsa de pregătire în domeniul armamentului a dus la luarea de decizii eronate şi s-a văzut ce catastrofă a urmat din 22 iuni2 1941.
Istoricii au scris teza istoriografică în conformitate cu care liderul politic n-a dorit să mobilizeze industria şi a fost normal ca trupele sovietice să fie lipsite de armament modern sau să nu fie stocuri suficiente. Repetată suficient de des, formularea a ajuns adevăr ştiinţific şi Iosif Stalin este vinovat de toate nenorocirile petrecute după invazia germană. A crezut în cuvântul lui Adolf Hitler ca un naiv şi era să piardă totul, tancurile germane ajungând până la periferiile Moscovei.
Realitatea a fost scrisă de multă vreme în cărţile publicate în spaţiul rusesc, dar acum timpul este prea scurt şi se merge doar pe generalizări. Industria sovietică a livrat în anul 1939 4.536 de tunuri antitanc de calibrul 45 mm M1937, caracteristicile armei fiind suficiente pentru a asigura perforarea blindajelor frontale ale tancurilor germane. Nici nu se mai punea problema de salvare a maşinilor în cazul unor lovituri din flanc. Au fost testate pe front împotriva Japoniei divizii dotate cu câte 33 de piese şi rezultatele au fost bune.. Fabricile asiguraseră într-un singur an dotarea a 137 de divizii de infanterie cu tehnica necesară respingerii unui atac cu blindate şi servanţii urmau să formeze ultima linie de rezistenţă. Au mai fost produse 2.480 de exemplare în 1940 sau dotarea a 75 de mari unităţi. Erau guri de foc moderne, capabile să lanseze proiectilele perforante cu o mare viteză iniţială, cea care era suficientă pentru a străpunge armura frontală a tancurilor din epocă. Aproape întreaga tehnică germană era cunoscută în urma colaborării după semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1930. Nu se poate spune că proiectanţii sovietici stăteau degeaba, dar istoricii au fost plătiţi pentru a scrie pe gustul partidului aflat la putere şi pofta de arginţi a dus la realizarea unei istorii artificiale.
A fost incredibil cum istoricii au putut să scrie că Stalin n-a fost preocupat de problemele militare şi este de neconceput că uzinele mecanice funcţionau fără ştirea celui ce spiona totul. Armata Roşie a primit o gură de foc de încredere în timp ce principala armă antitanc prin Europa era cea de calibrul 37 mm. Autorităţile de la Kremlin au vrut să ascundă ceva şi au permis istoricilor să scrie orice. Cum tunurile antitanc erau mici şi uşor de camuflat, s-a putut repede omite că au fost periculoase sau chiar că existau. Erau jalnice puşcoace. Cercetătorii din domeniul istoriei militare au fost folosiţi doar pentru a camufla secretele trecutului şi adevărul exista doar dacă permitea partidul. Varianta publicată era trecută însă prin filtrul ideologiei şi trebuia cu orice preţ să se scrie că Armata Roşie a fost slab dotată în 1031 în raport cu ceea ce etalau diviziile Wehrmachtului şi au cam dispărut tunurile antitanc de calibrul 45 mm M1932 din calculele specialiştilor. Au fost considerate învechite şi au devenit istorie.
Este interesant de observat că politicienii şi intelectualii au făcut front comun pentru a denigra realizările economiei sovietice cu destinaţie specială şi puţini au fost cei care au îndrăznit să combată linia oficială stabilită de puternicii zilei. Minciuna este politică de stat acolo unde Adevărul era proclamat oficial. Cum Stalin era mort, putea să fie util în susţinerea unor teze istoriografice şi pentru cauza comunismului. Istoricii au scris exact în stilul procurorilor stalinişti.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
