Oceanul Pacific este cea mai întinsă suprafață de apă de pe planetă, dar a început să devină cam strâmt pentru cele două puteri deținătoare de flote militare. Trebuia să existe o confruntare între SUA și Japonia pentru hegemonie navală și astfel să fie controlate rutele comerciale spre Asia. O victorie ar fi asigurat învingătorului dominație tehnologică și economică asupra Terrei și întreaga perioadă zisă acum interbelică a fost marcată de modernizarea vapoarelor de luptă și de construirea unora noi. Nu s-a făcut economie nici atunci când a fost o mare criză.
Tensiunile dintre cele două tabere sporeau zilnic și la 7 decembrie 1941 a fost declanșat atacul de la Pearl Harbor, acțiune aeriană prin care a început cel mai mare război naval prin numărul și calitatea vapoarelor utilizate. Resursele SUA erau aparent inepuizabile, dar Japonia rezista prin marinarii antrenați și prin fanatismul militarilor. Luptele s-au prelungit și conducerea americană a decis să înceapă eliberarea arhipelagului Filipine prin operațiuni de debarcare în Golful Leyte.
Conducerea flotei nipone au considerat operațiunea inamică perfectă pentru executarea unei contraofensive prin surprindere, mulțimea de insule permițând apropierea nevăzută a cuirasatelor ce urmau să zdrobească portavioanele de escortă, distrugătoarele și navele de debarcare și transport din perfecta capcană geografică. Operațiunea era dublată de oferirea drept momeală a unor portavioane, amiralii americani fiind obsedați de distrugerea aerodromurilor plutitoare ce provocaseră multe pierderi flotei din Pacific. Acțiunile urmau să fie sprijinite și de aviația cu baze terestre, cea care dispunea și de piloți kamikaze.
Planul Sho – go părea perfect pe hârtie, dar pe apă situația a fost plină de surprize. Grupările de atac au fost descoperite de submarine și avioane, cele care au trimis în adâncuri cuirasatul Musashi. Un alt detașament a căzut în capcana pregătită de comandantul cuirasatelor americane și tunurile grele au făcut prăpăd. Chiar dacă portavioanele americane de escadră au pornit după momeală, marinarii niponi au avut moralul scăzut și au bătut în retragere din fața portavioanelor de escortă.
Cea mai mare bătălie aeronavală s-a desfășurat în perioada 23 – 25 octombrie 1944 și planul japonez de distrugere a trupelor de debarcare a eșuat complet. US Navy n-a pierdut vapoare esențiale și forța de lovire a fost menținută și chiar mărită prin sosirea de noi unități. Situația era însă dezastruoasă în rândurile niponilor, cei care au pierdut și portavionul Zuikaku, un veteran al luptelor dure și unde mila nu prea avea loc. Au fost distruse și sute de avioane, cele ce nu puteau fi înlocuite se industria lipsită de resursele naturale.
Situația internațională era deosebit de interesantă. Germania a nimicit puterea Franței și Marea Britanie a fost sleită economic și militar. Lovitura din 22 iunie 1941 a afectat grav potențialul ofensiv al Uniunii Sovietice, imperiul roșu având multe fabrici și orașe în ruine. Italia era o umbră a statului agresiv din 1939. Japonia nu mai avea decât resturi de flotă și aviație, insuficiența petrolului fiind cea care genera inactivitate in momentele esențiale. A mai rezistat până la 2 septembrie 1945, dar a fost numai o lungă agonie.
Ziua de 25 noiembrie 1944 a fost data nașterii puterii aeronavale americane și n-a existat competitor real în domeniu. Conducerea de la Kremlin s-a implicat în cursa înarmărilor, dar industria n-a putut să ofere ceva demn pentru o luptă de amploare.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
