Anul 1916 a început bine pentru Puterile Centrale, planul comandamentului german constând în epuizarea trupelor franceze din sectorul Verdun. Se părea că obiectivul va fi atins, dar a fost spart frontul austro-ungar de către diviziile rusești și rezervele au fost folosite pentru închiderea bresei. Armata aluatului nu era capabilă să lupte singură și trebuia întărită cu mari unități germane. A urmat și șocul de pe Somme, o luptă de uzură ce provoca o neplăcută hemoragie pentru planificatorii ce se uitau pe hărți colorate și tabele.
Totuși, resursele blocului german erau departe de epuizare și Antanta suporta cu greu presiunea inamicului. Era nevoie de o nouă forță care să macine batalioanele celor patru imperii ce nu se dădeau înfrânte. Conducerea de la București a fost convinsă că este momentul oportun pentru o lovitură decisivă împotriva dușmanului de moarte al neamului românesc. Austro-Ungaria era istovită după șocul rusesc și trebuia să înfrunte forțele italiene pe un lung front. Era normal să lase linia Carpaților degarnisită de trupe. Nu poți să fii tare pe front în toate sectoarele. O ofensivă în Transilvania ar fi dus la căderea unui ținut bogat în resurse și încă neafectat de lupte. Calculele au fost corecte pe hârtie și baioneta înfiptă în noaptea de 14 spre 15 august 1916 a provocat groază la Budapesta și Viena. Berlinul a fost obligat sa trimită noi efective spre est și acestea n-au mai fost disponibile împotriva Franței sau Rusiei. Răzbunarea era dulce și trenurile cu trupe și armament au început să se scurgă spre sud-est. Armata română n-a putut să facă față pe un front vast și a ajuns să lupte în sudul Moldovei.
Antanta a apreciat rolul diviziilor românești și era evident că materialul uman era bun. Misiunea militară franceză în frunte cu generalul Berthelot a reușit cu mari eforturi să formeze o armată nouă instruită și echipată cu tehnică modernă din Hexagon.
Noua putere militară era gata de testare în iulie 1917 și era păcat să piardă timpul ce se putea scurge în favoarea vrăjmașului nemilos. Imperiile centrale resimteau lipsa oamenilor și frontul din Vrancea era acoperit cu o perdea de trupe. Fortificații puternice amplificau forța celor puțini și sectorul părea să fie unul liniștit.
Surpriza neplăcută a venit în luna iulie când artileria românească a început să sfărâme tranșeele și să destrame rețelele de sârmă ghimpată. Un nou inamic răsărise ca din pământ în sectorul în care nu se plănuise un asalt. Comandamentul german a vrut acțiuni la Mărășești și Oituz dar a fost obligat să aloce efective pentru acoperirea breșei vaste. Numai Corpul 2 Armată a reușit în ziua de 11 iulie 1917 să captureze o mie de prizonieri, inamicul fiind net inferior numeric și orice om conta pentru acoperirea pozițiilor ce ajungeau de la Marea Baltică până în Irak și orașele sfinte ale Islamului. Lipsa de oameni era compensată de tehnică de luptă modernă și tunul era principalul mijloc de distrugere în noile bătălii. Nici aici Puterile Centrale nu erau superioare nici la acest capitol și au fost pierdute 20 de piese de diferite calibre. Mitralierele compensau unitățile de pușcași prin cadență și precizie, dar patru au fost capturate numai in prima zi de asalt în sectorul Corpului 2 Armată. Disproporția de forțe creștea de la ora la oră, dar trupele ruse luptau prea slab sau deloc.
Divizia 218 infanterie germană a fost prea grav lovită pentru a mai juca vreun rol în conflict și a fost lăsată ca forță de ocupație la sud de Carpați.
Numai lipsa de coordonare a aliaților din Antanta a prelungit ostilitățile până la 11 noiembrie 1918.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
