Paginile cărților de Istorie amintesc mereu că în octombrie 1929 a început cea mai devastatoare recesiune din istoria capitalismului de până atunci și s-a înregistrat o prăbușire a nivelului de trai și a cifrei de afaceri. Industria grea n-a mai funcționat și nici construcțiile n-au mai asigurat locuri de muncă. Și băncile au fost prinse în jocul mortal al falimentelor. A fost un rău universal care a ținut până când s-a ajuns la un nou război mondial. Povestea a fost spusă de mii de ori prin universități până când a devenit adevăr istoric. Jurnaliștii din întreaga lume au găsit imagini șocante prin care să ilustreze dezastrul economic și pozele vorbeau mai mult decât o mie de cuvinte.
Repetarea aceluiași text, eventual modificat pentru a da mai mult dramatism povestirilor, duce repede la formularea concluziei că se cam ascunde ceva în spatele perdelei de cuvinte frumos meșteșugite. În realitate, piața românească era dornică de cât mai mult combustibil lichid pentru punerea în mișcare a mașinilor elegante în raport cu cele ce utilizau cărbunele. Petrolul a fost scos în 1921 până la o masă de 1,168 milioane de tone, dar era puțin pe măsură ce timpul trecea. S-a ajuns în 1930, primul an complet din cadrul crizei la 5,79 milioane de tone și cea mai mare producție a fost atinsă în 1933, atunci când au fost smulse din adâncuri 7,376 milioane de tone.
Se mai înregistra un fenomen interesant: prețul materiei prime a scăzut. Acesta era un dezavantaj pentru cei care obțineau petrol brut, dar erau obținute profituri frumoase de către cei ce rafinau țițeiul sau îl distribuiau. Exporturile erau aducătoare de beneficii consistente.
Tehnica începea să facă pași repezi și nu mai conta forța de muncă ieftină din economie. Motoarele puneau în mișcare mașini din ce în ce mai performante și mai puternice, dar acestea aveau nevoie de combustibil. Nici locuințele nu mai erau încălzite doar în stil tradițional cu lemne și cărbuni. Gazele naturale au fost din ce în ce mai solicitate drept sursă de energie și 90 de milioane de metri cubi erau necesari Vechiului Regat în anul 1921. Era un volum infim în raport cu cererea și s-a ajuns în 1930 la aproape 997,8 milioane mc. Ar fi fost normal să scadă consumul în epoca de recesiune, dar s-a ajuns la 1,34 miliarde de metri cubi în 1933, încasările fiind la mai puțin de jumătate din suma strânsă în primul an complet de recesiune.
Perioada zisă de recesiune a fost dominată de o adevărată furie pentru exploatarea și prelucrarea materiilor prime în spațiul românesc și numai limitările tehnologice au dus la producțiile înregistrate. Pofta de profit nu mai cunoștea limite și era deosebit de bine pentru cei ce formau zisele elite ale societății. Era chiar prea mult bine la vârful ierarhiei.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
