Perioada postbelică de după Primul Război Mondial a fost una de avânt economic, mai ales că omenirea dorea să trăiască bine după dezastrul militar. Industria primea noi utilaje și calitatea produselor se îmbunătățea. Un fenomen similar se întâmpla cu nivelul de trai, curentul electric începând să alunge mașinile poluante din fabrici și orașe. Mărfurile industriale au ajuns să fie răspândite și-n mediul rural, camioanele și tractoarele contribuind la creșterea cifrei de afaceri. Cererea de mijloace motorizate era din ce în ce mai mare pe tot globul. România producea locomotive și importa camioane îndeosebi din SUA. Consumul de petrol a sporit în paralel cu dezvoltarea rafinăriilor modernizate în vederea obținerii de mai multă benzină. Contemporanii chiar aveau impresia că țițeiul urma să se epuizeze în cel mai scurt timp și căutau să obțină combustibil din cărbune. Această fericire a fost brusc întreruptă de declanșarea în octombrie 1929 a unei recesiuni cum nu se mai întâmplase în lumea capitalistă și s-a dat vina pe sistemul capitalist de producție pentru scăderea veniturilor, falimente și tot marasmul economic. Politicieni, economiști, jurnaliști și istorici au descris și analizat evenimentele și au ajuns la concluzia că sistemul concurențial este de vină pentru tot marasmul economic și social ce s-a încheiat cu un nou război mondial.
Existau în anul 1926 două distrugătoare britanice în construcție pentru a se vedea cum trebuie să arate o navă rapidă și cu rază de acțiune sporită. Au fost făcute teste îndelungate și s-a decis trecerea la construirea unor întregi clase denumite simplu A și B. Au fost două vapoare mai mari denumite lidere și acestea urmau să conducă flotile de câte opt unități. Au fost produse alte două unități pentru Canada.
Șantierele navale din Marea Britanie aveau în lucru 20 de distrugătoare în anul 1929 și nu se poate spune că duceau lipsă de comenzi din partea autorităților de la Londra. Se poate observa că aceste cetăți plutitoare erau asamblate exact în momentul în care se declanșa Marea Criză Economică și începea să se extindă și să facă ravagii. Cercurile politice de la Londra nu aveau altă treabă pentru oprirea recesiunii decât să comande nave rapide și care nu puteau să producă mărfuri. Dimpotrivă. Urmau să primească stocuri de proiectile și torpile. În plus, au fost necesare stocuri sporite de petrol. Încărcătura de combustibil putea să fie de 390 t, ceea ce nu era tocmai ieftin.
România a reușit în toată perioada interbelică să formeze o flotă compusă numai din patru distrugătoare și acestea erau mai mici. Marea Britanie a început însă o furibundă cursă a înarmărilor pentru a păstra supremația Royal Navy la nivel mondial. Lupta pentru hegemonie era dusă împotriva flotelor americană și japoneză. Nu s-a făcut economie de fonduri și a fost chiar o obsesie pentru a topi oțelul în puternicele tunuri navale. Se zice că distrugătoarele erau prea puține pentru a afecta economia engleză, dar acestea erau vapoare care protejau navele principale gigantice de tip cuirasat și portavion, deosebit de costisitoare.
Este interesant de precizat că întreaga perioada definită acum drept interbelică a fost dominată de discuțiile despre dezarmare, dar se acționa masiv tocmai pentru dotarea supradimensionată a flotelor.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
