S-a scris în cel mai clar mod că recesiunea mondială a pornit din SUA după prăbușirea afacerilor la bursă. Erau semne ale furtunii economice încă din 1928, dar politicienii n-au reușit să se opună cu slabele lor puteri fizice și intelectuale.
Realitatea a fost complet diferită de ceea ce au descris istoricii timp de aproape un secol. Au spus cu tărie că industria n-a avut parte de comenzi și că orașele au fost grav afectate. Problema era că se muncea prea mult în epocă la produsele cu destinație specială și acestea nu aduceau fericirea popoarelor. Elitele epocii au promovat ideea că au fost pozitive și că doreau fericirea copiilor și a maselor de locuitori. Au căutat soluții pentru dezvoltarea economică și discursurile electorale erau pline de cuvinte mieroase și de promisiuni istorice.
Realitatea este mereu cumplită și stă ascunsă prin paginile cărților de Istorie după munți de hârtie cu citate din cei care sunt încă apreciați lăudați și au parte de statui în calitate de salvatori ai popoarelor. Studierea cărților de Istorie militară aduce la lumină informații deosebite cu ceea ce se ocupau conducătorii epocii și ce comenzi dădeau către uzinele mecanice. Era la modă în perioada interbelică tancul ca mașină necesară pentru cucerirea de noi teritorii prin manevre rapide. Era considerat un ideal instrument de război și au fost făcute eforturi deosebite în vederea realizării de fabrici utilate modern, cele de la nivelul Primului Război Mondial fiind definite drept complet perimate.
Apărarea avea nevoie de arme performante pentru a realiza străpungerea armurii din oțeluri de calitate și au fost cerute noi modele de tunuri antitanc ce erau supuse unor cereri aproape imposibil de respectat. Masa trebuia să fie redusă pentru ca gura de foc să fie orientată rapid de către servanți în funcție de mișcările blindatelor. Trebuia să aibă și o siluetă joasă astfel încât să fie greu de văzut de către tanchiștii ce aveau un câmp de observație limitat. Calibrul tunului trebuia să fie cât mai redus în vederea transportării de multă muniție. Chiar dacă masa proiectilelor era redusă, acestea urmau să fie capabile să străpungă orice tip de armură frontală de la distanțe ce asigurau protejarea echipajelor. Exista și muniție explozivă care să neutralizeze mitralierele și infanteria trimisă la atac, efectul acestora fiind comparabil cu cel al grenadelor de mână.
Aceste solicitări din partea armatelor au dus la apariția unor tunuri anticar ce utilizau oțeluri speciale diferite de cele din precedenta conflagrație mondială și mult mai scumpe. Oțelul proiectilelor era conceput să reziste la impactul cu cuirasa metalică, s-o străpungă și apoi să distrugă piesele mașinii și corpurile tanchiștilor.
Uniunea Sovietică a fost interesată de tehnica germană și au fost cumpărate planurile pentru un tun de calibrul 37 mm de la firma Rheinmetall. Erau considerate suficient de capabile în luptă și destul de ieftine, ceea ce a dus la fabricarea în anii 1932 și 1933 a 509 exemplare. Poate să pară foarte puțin în raport cu toate resursele lagărului sovietic, dar au fost chiar anii în care populația Ucrainei a pierit în masă în urma înfometării artificiale. Statul comunist a strâns cerealele cu forța pentru export și au pierit câteva milioane de locuitori. A fost un genocid prin înfometare denumit Holodomor și totul a fost organizat de Kremlin din dragoste de tunuri.
Modelul german era interesant prin concepție și scutul putea să ofere protecție împotriva schijelor și a gloanțelor. O întreagă uzină lucra la modelul 1-K, dar asimilarea a mers greu și există informația că 255 de piese realizate în anul 1931 au fost respinse de responsabilii din domeniul militar. Era toată producția. Fabrica era o adevărată gaură neagră pentru resursele statului sovietic, dar Stalin nu se uita la bani când venea vorba de înarmare.
Tunul de calibrul 37 mm a avut o carieră operațională scurtă din cauză că au apărut modele mai bune. Totuși, a continuat să fie utilizat pentru instrucție deoarece existau stocuri de muniție. Au fost găsite de către militarii germani în 1941 și au fost folosite din moment ce erau asemănătoare cu cele pe care le aveau în dotare. Era ceva mai uzat fizic și moral decât varianta germană și calitatea execuției era inferioară. Muncitorii sovietici nu aveau experiența celor germani și nici Stalin nu era interesat de bijuterii militare.
Era recesiune în lume și probleme grave din punct de vedere economic, dar industria sovietică livra o mulțime de tunuri antitanc. Problema era că nu prea aveau ce ținte să combată și spionajul sovietic cunoștea situația armatelor vecine. România dispunea de tancuri franceze din Primul Război Mondial ce abia se mișcau în câmp tactic. Un noroi mai serios ar fi dus rapid la imobilizarea mașinilor, cele care nu aveau înlocuitori. Situația era catastrofală în Finlanda și în cele trei state baltice. Ceva potențial blindat avea Polonia, dar nu se putea compara cu ceea ce deținea Uniunea Sovietică. Nici măcar Japonia nu oferea ținte blindate demne de noile tunuri. Stalin era însă interesat să dețină stocuri din belșug deoarece în vreme de război de amploare planetară nu sunt suficiente resurse pentru toate tipurile de arme.
Marea Criză Economică a fost declanșată și adâncită în urma existenței unei supraproducții de arme de toate tipurile. Uniunea Sovietică a fost în fruntea cheltuielilor în raport cu resursele și s-a ajuns la sărăcie generalizată, cozi la alimentele de bază și chiar moarte în masă prin înfometare. Regimul comunist a continuat politica de înarmare excesivă până la prăbușirea din 1991 și a fost normal să nu crească nivelul de trai.
Sursă imagine: Wikimedia Commons