Gestul făcut de Dimitrie Cantemir în anul 1711 de trecere de partea rușilor a dus la o neîncredere în domnitorii pământeni și padișahii au trecut la numirea de conducători provenind din cartierul Fanar sau din persoane de încredere ce nu aveau legătură cu poporul român. Se mai putea strecura și câte o personalitate locală dacă era generoasă cu darurile către dregătorii Porții.
Sultanul Osman al III-lea a fost de acord cu rezoluția supușilor săi și a precizat că domnitorii trebuie să fie verificați și confirmați în fiecare an dacă și-au respectat obligațiile către Sublima Poartă și dacă n-au nenorocit raiaua prin biruri grele și abuzuri specifice epocii. Demnitarii otomani au fost mulțumiți de activitatea voievodului Constantin Mavrocordat, cel care este considerat cel mai luminat conducător din perioada fanariotă, și a fost reconfirmat în funcție.
Dregătorii Porții n-au fost însă încântați de domnitorul Constantin Racoviță, cel care nu s-a împăcat atât de bine cu locuitorii Moldovei, a fost schimbat cu Scarlat Ghica, fiul lui Grigore al II-lea Ghica. Se considera că este o persoană plină de înțelepciune și a mai avut un frate la domnie și n-au fost neplăceri.
Documentul publicat de Valeriu Veliman demonstrează că activitatea conducătorilor de la București era strict supravegheată de la Constantinopol și totul depindea de numărul de plângeri din partea locuitorilor, sistemul pe bază de pâră fiind bine dezvoltat în epocă și a rămas o modă.
Sursă imagine: Wikimedia Commons