Cărțile de istorie spun că România Mare avea o populație urbană insuficientă după standardele demografice ale timpului și că fenomenul de extindere rapidă a orașelor a fost ceva specific epocii comuniste, cea care a umplut țara de blocuri în stil brutalist. Studierea unor date statistice publicate după recensământul din anul 1930 demonstrează cât de puțin se citește și cât de repede sunt lansate teze ce apoi sunt repetate la infinit de cei ce vor cu orice preț să se mențină în posturi înalte.
Adevărul este că în anul 1930 erau localități care atrăgeau populația tânără din mediul rural precum tornadele. Orașul București era cel care se comporta precum un magnet și deja avea 631.288 de suflete sau cam un om din 30 și tindea să devină o capitală – pântece. A fost apoi urmat de Chișinău cu 117.000 de locuitori și de Cernăuți cu 111.147 de persoane rezidente. Localitatea din Bucovina era chiar prea mare în raport cu suprafața și resursele provinciei. Nu departe de cele două centre se ridica mândru Iașiul, fosta capitală a Moldovei având 102.595 de locuitori. Galațiul ajungea la 101.148. Nici celelalte provincii istorice nu erau ocolite de fenomenul dezvoltării urbane.
Centrele urbane din România respectau legile demografice și creșterea populației se făcea prin primirea de locuitori de la sate drept forță de muncă ieftină și hotărâtă. Se făcea și import de creiere pline de elanul tinereții și al afirmării. Localitățile urbane se dezvoltau în mod normal în funcție de cererile industriei ce era în plin avânt, dar care respecta legile cererii și ale ofertei. Nu s-a făcut ceva forțat în stil brutal, comunist.
Sursă imagine:Wikimedia Commons
