Atacul german din vara anului 1941 a luat prin surprindere Armata Roșie și cu greu au fost oprite unitățile Wehrmachtului în fața Leningradului și a Moscovei. Epuizarea extremă după înfruntarea distanțelor, a noroiului și a gerului a provocat replierea diviziilor naziste sub loviturile forțelor sovietice. Au fost căutate explicații pentru dezastrele fără precedent în istoria modernă și Stalin a ajuns la concluzia că au fost trădători, ceea ce imediat au găsit agenții poliției politice și a urmat un val de execuții în rândurile ofițerilor superiori din regiunlle vestice. Apoi s-a dat vina chiar pe Stalin, cel care a avut încredere în cuvântul lui Hitler și nu în generalii roșii. Dictatorul comunist n-a luat în considerare avertismentele venite de la spioni și de la conducătorii statelor vestice, ceea ce indică o paranoia profundă. În plus, capacitatea de luptă a Armatei Roșii era afectată de epurările succesive și de armamentul uzat moral din dotare. Nu se putea compara cu Wehrmachtul la organizare și instruire. N-a făcut ceva util pentru consolidarea apărării și nu erau trupe suficiente pentru acoperirea frontierei ce se întindea de la Marea Baltică la Marea Neagră. A fost absolut normal ca unitățile de tancuri să depășească pozițiile avansate și chiar unii militari germani se mirau că nu întâlnesc rezistență din partea unui adversar periculos din punct de vedere ideologic.
Istorici curajoși au reușit să găsească documente și hărți despre amplasarea marilor unități ale Armatei Roșii și s-a constatat foarte repede că Iosif Stalin a fost un militar disciplinat al lagărului comunist și chiar a făcut prea multe pentru Uniunea Sovietică. Pozițiile cele mai avansate spre vest erau intrândurile de la Byalistock și cel de la Liov și, dacă ar fi de crezut istoriile oficiale, n-ar fi existat apărare. Minciunile sunt însă prea gogonate chiar și după standarde comuniste. Zona fostă poloneză era adânc înfiptă spre Slovacia și Ungaria și era un fel de pană din care se putea dezvolta un atac sovietic pentru despicarea dispozitivului inamic. Comandamentul de la Moscova a trimis în vârful sectorului Divizia 72 vânători de munte, categorie de forțe armate perfectă pentru a acționa în teren accidentat. Era sprijinită spre sud de Divizia 192 vânători de munte și spre nord de Divizia 99 infanterie, cea care avea în față mai multe mari unități germane, dar care beneficia de existența unor fortificații din noua Linie Molotov. Sectorul sudic german era lăsat aproape descoperit și primele trupe ce puteau să sosească erau doar forțe de securitate, cu slabă valoare combativă. Mai în spate se afla teritoriul slovac, trupele micului stat având valoare militară simbolică. Infanteria sovietică ar fi putut ușor să înainteze spre Reichshof și tot flancul sudic ar fi fost amenințat.
Iosif Stalin a făcut prea mult prin trimiterea a trei divizii speciale în vârful intrândului sudic, dar declanșarea ostilităților de către Hitler la 22 iunie 1941 a dat toate calculele strategice peste cap. Istoricii sovietici n-au putut să explice ce căutau trupele în pozițiile foarte avansate și expuse și au ascuns totul prin lipsa de pregătire a lui Stalin, cel care era acuzat că era inferior din punct de vedere intelectual marilor experți în ale scrierii tratatelor de Istorie. Era ciudat faptul că se permitea comentarea deciziilor luate de cumplitul dictator, stăpânii de la Kremlin nepermițând stricarea imaginii celor ce erau perfecți în gândire și acțiune.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
