Anul 1945 a adus victoria împotriva regimului nazist și tancurile staliniste s-au oprit pe Elba în contact cu cele americane. Ar fi trebuit să fie pace după dispariția lui Adolf Hitler, dar centrul de putere de la Kremlin a vrut cu orice preț să continue politica de revoluție mondială, teritoriile ocupate în Europa de Est fiind prea puține și devastate de ostilități. Armata Roșie s-a aprovizionat pe loc și a jefuit tot ce putea să fie util în operațiunile militare sau prin satele devastate de război sau de autorități. Au urmat despăgubirile de război prin care s-a luat tot ceea ce era mai bun din punct de vedere tehnic. Erau căutate mașinile și utilajele germane sau occidentale.
Iosif Stalin dorea să cucerească întreaga lume și s-a dat ordin să fie dezvoltată o flotă modernă care să sprijine ofensivă împotriva lumii libere. Uzinele mecanice au început în 1948 să asambleze un tun de calibrul 305 mm, clasic în marina rusă. Au urmat alte 11 exemplare pentru dotarea crucișătoarelor de bătălie, dar dictatorul comunist a murit în martie 1953 și proiectul a fost anulat din moment ce US NAVY dispunea de cuirasate ce aveau câte trei turele triple cu piese de artilerie de calibrul 406 mm. Se adăugau aparatele de zbor de pe portavioane, cele ce făceau cetățile plutitoare vulnerabile și chiar inutile prin atacurile în viteză cu bombe și torpile.
Dezvoltarea flotei sovietice a impus o concentrare a resurselor materiale și umane și Kremlinul a luat decizia să reducă tot ceea ce se oferea populației civile, persoanele în vârstă fiind considerate un adevărat balast pentru societatea de război. Au fost luate măsuri pentru realizarea de economii. Mai mult. Restricțiile au fost impuse și în statele supuse și România chiar a fost ultimul vasal comunist care a trecut la renunțarea la cartelele alimentare, chiar dacă putea să fie un mare producător de cereale, fructe, lactate și carne. Renunțarea la unele programe de armament a permis ca populația să mai răsufle și economia să primească fonduri pentru refacerea unor capacități de producție ce erau încă afectate de bombardamente sau de uzura fizică și morală a utilajelor.
Tunurile de calibrul 305 mm au fost un simbol al puterii brutale a lui Stalin și implica oțeluri înalt aliat pentru a se rezista la presiunea pulberilor de propulsie. O singură piesă implica o uzinare specială și ajungea la o masă de 101,58 tone. Era un coșmar economic pentru lagărul comunist, grav rănit în urma celui de-Al Doilea Război Mondial, dar Stalin a visat doar la cucerirea întregii planete și industria a trebuit să pună la dispoziție și instrumentele de descoperire și ochire necesare tirului de precizie la distanță.
Se poate scrie că nu erau probleme pentru un colos industrial să întrețină o uzină mecanică pentru fabricarea de tunuri navale, dar acestea aveau nevoie și de muniția necesară tragerilor pentru bătălii de amploare. Nu se cunoaște exact producția de proiectile, dar unul singur avea masa de 467 kg și necesita o uzinare specială, oțelul și explozibilul fiind de calitate superioară. Populația nu găsea cuie și tablă pentru acoperișuri bune, dar statul topea fierul pentru guri de foc ce s-au dovedit inutile și au ajuns să fie casate. Industria chimică era supusă unui stres deosebit pentru a livra pulberi speciale de propulsie și cantitățile cerute erau apreciabile. Numai o tragere implica arderea a 230,5 kg. Tunurile erau adevărate găuri negre pentru economia de tip comunist, cea care funcționa numai în baza comenzilor industriei cu destinație specială.
Obsesiile staliniste au băgat în pământ milioane de oameni care n-au primit mâncare, medicamente, haine și combustibil pentru încălzire, cozile fiind ceva specific epocii totalitare. Uniunea Sovietică a fost un adevărat templu al războiului și n-a contat impactul asupra comunităților. Populația cerșea o bucată de pâine și autoritățile dădeau cu tunul prin poligoane în așteptarea vapoarelor de luptă.
Iosif Stalin a reușit să lase moștenire ideea de revoluție mondială și regimurile comuniste au dezvoltat programe de înarmare care depășeau posibilitățile economice și restricțiile de tot felul au existat până la prăbușirea din 1991. Dacă tunurile navale grele n-au mai fost la modă, industria a primit comenzi de rachete de toate tipurile. Armele costau prea mult, dar politicienii fanatici au păstrat tezele lansate de Marx încă din secolul al XIX-lea și amplificate de Lenin și Stalin.
Sursă imagine: Picryl
