Anul 1929 a rămas în istorie îndeosebi prin începerea recesiunii prin prăbușirea afacerilor de la bursa din New York. Fenomenul devastator s-a manifestat apoi la nivel mondial, industria n-a mai funcționat și a fost un marasm economic și social până s-a declanșat Al Doilea Război Mondial la 1 septembrie 1939. Marea Criză Economică a fost cea care a stat la baza conflictului planetar fără milă și îndurare.
Stă scris în cărți și în marea enciclopedie virtuală Wikipedia că industria epocii n-a mai funcționat și orașele au dus-o greu, mai ales cele care depindeau de industria grea. Chiar construcțiile au fost afectate și activitatea a fost practic oprită. Aceasta este teoria științifică promovată de decenii și pare să fie un adevăr reținut pentru vecie de mediul academic. Realitatea a fost complet diferită și a fost vizibilă în epocă, dar a fost ascunsă în spatele unei perdele de fum.
Industria germană nu prea avea voie să producă armament greu, dar în 1927 s-a trecut la proiectarea obuzierului leFH-18 pentru dotarea diviziilor de infanterie și din 1930 a început să fie asamblat și Wehrmachtul l-a adoptat din 1935. Era un colos metalic de aproape două tone și care urma să fie răspândit la nivelul întregii armate. Adolf Hitler nu făcea economie când venea vorba de guri de foc și se știe că artileria este deosebit de costisitoare. Se zice că fabricile epocii duceau lipsă de comenzi, dar la 1 septembrie 1939 erau deja în structura Wehrmachtului 4.845 de exemplare, ceea ce înseamnă că uzinele mecanice lucraseră intens și chiar trebuie să se fi extins.
Obuzierul de 105 mm era o armă destul de obișnuită în epocă și nu pare ceva generator de recesiune. Problema era că folosea proiectile și numai o salvă a tuturor gurilor de foc ar fi însemnat un consum de 71,75 t de obuze. Acestea necesitau cantități sporite de oțel și trotil, un explozibil ce nu se produce ușor. Este preferat datorită stabilității. Industria nazistă o apucase pe un drum ce nu mai permitea conducerii de la Berlin decât două soluții: reducerea cheltuielilor militare sau război de cucerire.
Obuzierele mai necesitau cel puțin un om instruit de fiecare piesă pentru a se realiza un tir precis. Ofițerii de artilerie aveau studii deosebite în domenii precum matematica și fizica pentru executarea tragerilor ce se efectuau în mod indirect și după informațiile primite de la observatori instruiți. Fiecare gura de foc urma să fie tractată de câte șase cai sau de un mijloc motorizat puternic. Alte mijloace de transport urmau să fie alocate aprovizionării cu muniție, cea care era păstrată în condiții speciale pentru a nu fi afectată de factorii de mediu. Totul este special și scump în artilerie.
Se observă din acest exemplu că specialiștii din fabricile de armament munceau intens să găsească dimensiunile perfecte ale gurilor de foc și ale muniției. În același timp, chimiștii căutau soluții în domeniul aliajelor metalice pentru ușurarea masei armei fără să fie afectată rezistența pieselor componente în timpul tragerilor. Capacitățile industriale erau pregătite și a urmat o creștere rapidă a numărului de obuziere, ceea ce a însemnat un profit frumos pentru patroni și elita partidului nazist. Muncitorii aveau de lucru, dar întreaga populație plătea prețul înarmării accelerate. Se observă că nu prea erau probleme legate de recesiune, conducătorii Republicii de la Weimar și cei ai Reichului au cerut noi tipuri de armament și uzinele abia așteptau comenzile pentru transformarea metalului în mijloace de distrugere.
Fenomenul din Germania n-a fost unul singular și a început o cursă a înarmărilor încă din anul 1926. S-a scris că n-a fost producție a uzinelor mecanice în timpul recesiunii, dar datele disponibile astăzi în mod public arată că tocmai acestea consumau cele mai multe resurse de calitate superioară.
Trebuie să dispară minciuna despre declanșarea Marii Crize Economice din cauza viciilor sistemului de producție capitalist și problemele de la nivel de mase au fost generate de supraproducția de produse speciale.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
