Primul Război Mondial a început în anul 1914 și submarinul era văzut de către amirali drept o simplă jucărie, bună doar să execute misiuni de cercetare prin surprindere.Nevoia duce la mari progrese și navele germane au rărit în mod deosebit rândurile flotelor Antantei. Interesul pentru torpiloarele subacvatice a fost în creștere în perioada interbelică și au apărut întregi flotile în organismele navale ale marilor puteri.
SUA dispunea de cea mai puternică flotă de suprafață, cuirasatelor și crucișătoarele grele fiind imposibil de copiat. Totuși, submarinele puteau să ajute prin atacuri cu torpila împotriva părții submerse, avariile produse de încărcătura din conul de luptă fiind grave și greu de reparat. Șantierele navale au primit comenzi generoase și la 7 decembrie 1941 erau înregistrate 112 unități. Este evident că nu s-a dus lipsă de comenzi militare. Dimpotrivă.
Oceanul Pacific este un spațiu ideal de acțiune pentru submarine deoarece spatiile vaste nu permiteau protejarea lentelor vapoare comerciale cu escortoare dotate cu mijloace necesare cercetării adâncurilor. Nici avioanele cu rază lungă de acțiune nu erau suficiente și nici combustibil nu se găsea pentru umplerea rezervoarelor încăpătoare. Petrolul era livrat chiar din SUA și din iulie 1941 robinetul era închis.
Conducerea de la Washington a avut încredere deplină în vapoarele de suprafață, cele ce dădeau prestigiu și puteau să proiecteze forța la distanță. Prezența a nouă cuirasate cu tunuri grele părea suficientă pentru a împiedica orice acțiune ofensivă niponă. Totuși, amiralii au constatat eficiența submarinelor germane și au fost incluse 27 de nave cu destinație specială cele ce puteau efectua și recunoașteri discrete în apele inamice sau să asigure protecția escadrelor americane. Erau cam puține în raport cu totalul efectivului existent, doar 24%, și poate să fie clar că n-a existat suficientă pregătire.
Mai exista însă o flotă americană împinsă spre vest. EraAsiatic Fleetși aceasta a fost definită drept mică în raport cu războiul ce se anunța. Totuși, au fost detașate în Filipine 29 de submarine, cele ce puteau oricând să infecteze apele controlate de flota niponă.
Cele două flote americane aveau împreună 56 de submarine, ceea ce înseamnă jumătate din efectivele existente în stare operațională, dar o mare putere are o organizare precum dinții rechinului. Nave noi se aflau în diferite stadii de execuție în timp ce erau pregătite echipajele instruite în vederea folosirii echipamentelor de ultimă generație.
SUA era cea mai pregătită țară în vederea susținerii de operațiuni militare la mari distanțe de bazele de aprovizionare. Conducerea de la Washington a făcut chiar prea mult pentru forțele din Oceanul Pacific, dar istoria are mereu surprize și nu puține au fost și sunt neplăcute.
Aviatorii asiatici au primit ordin să atace țintele valoroase, cât mai mari, și în centrul atenției au fost cuirasatele. N-au fost uitate nici bombardierele strategice de tip B-17 si B-24. Flota de submarine a SUA n-a fost afectată de atacul din 7 decembrie 1941 și a putut să acționeze adânc în spatele liniilor japoneze, unele probleme cu torpilele limitând eficiența atacurilor. Cum marinarii niponi nu aveau tehnică de calitate în lupta antisubmarin, pierderile au devenit din ce în ce mai numeroase. Sosirea de noi torpiloare subacvatice a dus la un adevărat masacru în efectivele flotei comerciale japoneze și nici vapoarele militare n-au fost ocolite de torpilele perfecționate.
Sursă imagine:Wikimedia Commons
