S-a scris prin cărțile de istorie că agricultura din România era slab dotată cu unelte la începutul secolului al XX-lea și că mulți țărani nu aveau pluguri. Mai mult. Unii aveau pluguri din lemn, dar acestea erau deosebit de fragile și se rupeau într-un os de râmă. Ofițerii germani erau uimiți că locuitorii din Anatolia nu cunoșteau ideea de plug. In general, agricultura suferea din cauza insuficienței metalului într-o epocă în care furnalele înalte livrau șarje din ce în ce mai mari de fier. Oare unde mergeau masele de oțel și fontă?
Explicația este una foarte simplă. Industria de armament înghițea cantități din ce în ce mai mare de metale și cărbune, oamenii fiind lipsiți de cele strict necesare. Politicienii își satisfăceau astfel poftele de putere și de sânge, renumitele instincte primitive ale speciei. Nici nu mai conta vreo urmă de educație în gândirea celor ce ajungeau în vârful piramidei sociale. Un singur tun de tip De Bange de calibrul 120 mm ajungea la o masă totală de 2.700 kg pentru marș și necesita proiectile de câte 19,2 kg. Militarii doreau o artilerie și mai puternică și modelul de calibrul 155 mm avea 5.700 kg și lansa obuze de 41 kg. Se subînțelege că bugetele de stat urmau să susțină efortul financiar al producerii gurilor de foc și nu era ceva demn de laudă să faci sape, pluguri și coase. Sunt numai două exemple din ceea ce producea industria mondială și generalii nu se mai săturau de frumusețea ucigătoare a tunurilor grele și de rezultatele minunate ale munițiilor ce înghițeau și mai mult fier.
Artileria terestră nici nu se putea compara cu cea de asediu și cu cea navală. A fost absolut normal să existe sărăcie, boli și foamete cumplită în timp de pace și de război. Obsesia pentru arme a rămas până astăzi și se poate vedea pe câmpul de luptă din Ucraina.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
