Există legenda, repetată în mod sistematic prin popor, că nimic nu se mai construia dacă nu făcea Nicolae Ceaușescu, dovadă stând blocurile din beton armat ale marilor orașe. Ideea a prins chiar și pe la tinerii care n-au apucat minunile din epoca liderului adus la putere de către tancurile sovietice.
Realitatea a fost complet diferită de ceea ce s-a scris prin presă și în spațiul virtual. Muncitorii din perioada interbelică au pus în cărămidă și beton tot ceea ce și-au dorit clienții din epocă și nu se făcea economie de materiale scumpe din import sau din surse locale. Statistica românească afirmă după un secol că au fost ridicate în capitala țării 115 imobile cu peste trei apartamente și se vede că specialiștii din epocă amestecau clădiri cu patru unități locative cu cele având poate zeci. Era anul 1929, cel definit drept de început de recesiune mondială.
Cererea în capitală era una deosebită și în 1930 au fost finisate alte 77 de proiecte imobiliare. A fost o scădere în urma construirii masive din anul precedent și piața și-a revenit în 1931 prin cele 199 de blocuri. A venit 1932 cu 351 de blocuri și s-a ajuns chiar la 466 în 1934. Era o transformare la față a orașului și pe care contemporanii n-au văzut-o. Oare cum au putut să vorbească și să scrie despre o stagnare atunci când, făcând o medie, apărea mai mult de un bloc pe zi?
Interesant este că nici istoricii comuniști și apoi cei de după 1989 n-au insistat pe această schimbare a imaginii urbei de pe Dâmbovița. Mereu se pune accent pe lipsa de locuințe și pe sărăcia populației. Oare cei ce cumpărau apartamentele nu erau tot români și care aveau venituri din economie? Numai în anul 1929 au fost 4.113 proprietari noi în capitala țării și s-a ajuns la 7,220 în 1934. Sunt repetate renumitele șabloane de gândire și astfel falsurile instoriografice se pot răspândi universal timp de decenii.
Trebuie să fie eliminate afirmațiile despre lipsa de dezvoltare a României în epoca zisă de recesiune.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
