Locuitorii de astăzi ai României democratice sunt nemulțumiți de nivelul de trai asigurat în urma activității elitelor și de plecarea în masă a cunoscuților peste hotare. Au ajuns la concluzia simplă că înainte de 1989 era mai bine și atunci nu trebuia să ieși din țară deoarece aveai un loc de muncă și o casă dată de regimul comunist condus de temutul dictator. Masele repetă povestea până când sunt convinse că era bine în lanțurile făurite de cei coborâți de pe tancurile rusești.
Partea interesantă este că românii au trecut degeaba prin școală și, mai ales, pe la orele de Istorie. Ar fi putut să afle că atunci nu prea ieșea lumea din țară decât pe bază de vize și controlul era deosebit de sever. Datele statistice ale statului român contemporan confirmă că autoritățile de la București au mai dat voie unor persoane să treacă definitiv frontiera din cauză că erau semnatare ale convențiilor internaționale ce permiteau libera circulație a persoanelor.
Au obținut cu greu actele de părăsire a ceea ce se crede că era un fel de paradis terestru 10.701 persoane în anul 1975, adică tocmai în epoca în care se zice că era bine pe baza banilor primiți din lumea capitalistă. Se poate spune că era puțin în raport cu întreaga populație a țării, dar să nu se uite că Securitatea nu-i mai vedea drept cetățeni ai patriei socialiste. Erau trădători ce plecau dincolo. Grav era că plecau și tineri ce puteau să fie viitorul statului și au ieșit cu actele eliberatoare 2.393 de copii și adolescenți cu vârsta sub 18 ani. Alți 2.175 au avut sub 25 de ani și este posibil să fi fost studenți. Era un firicel de sânge ce urma să asigure prosperitatea lumii capitaliste și decăderea celei socialiste.
Demnitarii comuniști nu erau mulțumiți de faptul că plecau spre Vest persoane instruite superior în diferite meserii, îngrijorător fiind că ieșeau din patrie medici, ingineri, profesori și muncitori calificați și-n putere. Au fost pierduți 2.874 de oameni de valoare, cei care au lăsat totul în urmă. Nu se putea pleca și cu bunuri peste graniță, orice punte fiind tăiată cu rudele și cu fostele proprietăți. Era greu pentru oameni de 26-40 de ani să lase totul în urmă, dar atmosfera sufocantă îi făcea să se decidă pentru marele pas.
România socialistă a pierdut în mod legal echivalentul unui orășel și regimul spera să fie înlocuiți emigranții prin nașteri și copiii să fie îndoctrinați astfel încât să fie sclavi pe vecie unui regim ce era o forță de ocupație.
Astăzi se poate pleca pentru un trai mai bun în Occident, dar persoanele se pot întoarce oricând la casele din țară și la rude. Este un fel de transhumanță spre locurile mănoase din alte zone geografice, dar nu mai există aspectul de lagăr cu soldați având cartușe de război pe țeavă.
Sursă imagine: Fototeca online a comunismului românesc, 221/1977
