Al Doilea Război Mondial a fost plin de zise controverse și istoricii au dus lupte crâncene pentru apărarea teoriilor științifice ce erau și pe gustul unor centre de putere darnice cu fondurile și cu titlurile academice. Pofta de slavă a istoricilor nu este egalată decât de obsesiile de putere ale politicienilor și ale generalilor. Orice argument poate să fie util în susținerea unei teorii istoriografice și de multe ori se uită de principiulsine ira et studio. Minciuna este oricum adorată în statele totalitare.
O teorie mult adorată de cercetătorii din spațiul sovietic și apoi rusesc este aceea că victoria împotriva Reichului nazist s-a datorat efortului zisului popor sovietic, cel care a făcut totul pentru a asigura supremația zdrobitoare pe câmpul de luptă a Armatei Roșii, cea care este prezentată mereu plină de eroi ca din povești. Trupele germane s-au trezit că trebuie să lupte sub o ploaie de obuze de calibrele 122, 152 și 203 mm. Se adăugau rachetele denumiteKatiușa, cele concepute să savureze cu explozibil suprafețe cât mai întinse în vederea nimicirii a tot ceea ce era descoperit. Militarii germani erau impresionați de numărul și de calitatea tancurilor sovietice, cele ce erau sprijinite din aer de numeroase escadrile de avioane de asalt de tip Il-2 și apoi Il-10. Cum trecea timpul, cum sporea numărul de mașini din ce în ce mai grele și dotate cu armament puternic.
Diviziile germane au început să sufere pierderi din ce în ce mai grele în oameni și armament și se punea întrebarea cum este posibilă această inversare a raportului de forțe. Istoricii au repetat că industria sovietică a livrat masiv mașini de luptă din ce în ce mai performante și astfel Wehrmachtul a fost copleșit. Se adăuga vitejia împinsă la fanatism a militarilor sovietici, dar se uită să se vorbească de faptele politrucilor. Aceasta era teoria oficială a Kremlinului stalinist și așa a rămas.
Realitatea este întotdeauna diferită de ceea ce susțin autoritățile unui stat totalitar și nu exista excepție de la regulă nici în cazul întoarcerii soartei armelor. Conducerea de la Berlin a fost obligată să trimită tunuri antiaeriene împotriva forțelor britanice și piesele de calibrul 88 mm au rămas dincolo de mare. Erau puține în raport cu producția, dar bombardierele britanice au intensificat raidurile nocturne după 22 iunie 1941 și singura soluție eficientă de oprire a escadrilelor inamice consta în instalarea de baterii antiaeriene în jurul orașelor principale din punct de vedere industrial. Cum nu se știa unde R.A.F. va acționa, numeroase baterii de calibrul 88 mm fiind aduse din fabrici. Cum nu era necesară deplasarea tunurilor, acestea erau livrate fără tren de rulare și astfel erau mai ieftine și mai ușor de fabricat. S-a ajuns în 1944 la 10.930 de piese dintunul-minune opt-optîn încercarea disperată de-a opri valurile de bombardiere americane, din ce în ce mai multe și cu structura de rezistență consolidată în urma experiențelor neplăcute din anii precedenți.
Această adunare a tunurilor în Reich poate să pară nesemnificativă cititorului contemporan, dar este evident că bateriile de calibrul 88 mm n-au mai fost trimise pe Frontul de Est și astfel bombardierele cu stele roșii puteau să acționeze în voie împotriva liniilor de comunicații ale Wehrmachtului. Gura de foc a impresionat în primii ani în alte două tipuri de misiuni. Proiectilele cu mare viteză inițială erau deosebit de periculoase pentru infanterie deoarece erau greu de auzit în comparație cu cele de obuzier sau aruncător de mine. Precizia armei asigura și nimicirea ușoară a cazematelor și a fortificațiilor de campanie descoperite, dar celebritatea i-a fost adusă de rolul de vânător de tancuri de la mare distanță. Armata germană folosea pentru protejarea infanteriei tunul de calibrul 37 mm și acesta era bun doar în lupta cu blindatele ușoare. Situația a devenit critică pe măsură ce cuirasa frontală a devenit din ce în ce mai groasă și tunurile de la bord aveau proiectile explozive cu masă sporită. T-34 și KV-1 au devenit un coșmar pentru militarii germani, mai ales că tanchiștii sovietici aveau plăcerea să zdrobească oameni și piese de artilerie cu șenilele ascuțite. Se putea trage asupra turelei de la un kilometru și precizia în teren deschis era uimitoare. Traiectoria întinsă făcea ochirea ușoară și șansele de salvare la o lovitură directă erau minime.
Sosirea bombardierelor aliate a dus la dispunerea armelor în Reich și altele au fost trimise în zona rafinăriilor din Prahova. A scăzut astfel drastic densitatea pe lungul front antisovietic și multe guri de foc erau pierdute în lupte prin avariere sau distrugere. Se adăuga uzura din cauza proiectilelor ce plecau cu viteză inițială sporită.
Armata germană de pe Frontul de Est a ajuns deficitară la toate categoriile de armament și trebuia să se mulțumească mereu cu tehnică de captură și chiar din precedentul conflict mondial. A fost normal să bată mereu în retragere în fața coloșilor din oțel.
Sursă imagine:Picryl
