S-a spus din 1944 că mişcarea comunistă vrea să creeze o lume nouă în România şi în care tot omul să trăiască bine deoarece urma să nu mai existe clase exploatatoare. Culme este că a început să fie din ce în ce mai rău şi chiar sătenii săraci au început să rămână fără pământuri în timp ce reprezentanţii fostelor categorii sociale bogate erau exterminaţi prin toate procedeele posibile în închisori şi lagăre de concentrare. Nici mâncare prin magazinele de stat nu prea se găsea şi era raţionalizată pe cartelă tot ca-n vreme de război. Abia după moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin a început o oarecare relaxare alimentară la indicaţiile Moscovei, noua conducere de la Kremlin încercând să realizeze cât de cât o apropiere de popoarele sovietice şi să mai limiteze din teroare. Gheorghe Gheorghiu-Dej a reuşit să ducă mereu o politică inteligentă de menţinere la putere şi a înţeles cum bate vântul schimbării. A trecut la o îmbunătăţire a aprovizionării cu alimente, dar nu trebuia să fie o prosperitate a maselor de muncitori şi ţărani.
Recoltele de cereale, carne, lapte, ouă, legume şi fructe creşteau, dar masele nu găseau produse de calitate şi autorităţile făceau eforturi deosebite pentru a repartiza cantităţile existente în funcţie de planurile de partid şi de stat. Nici mărfurile industriale nu se aflau în centrele de vânzare, chiar dacă presa anunţa producţii record şi deschiderea de noi fabrici din ce în ce mai moderne deoarece erau aduse maşini din Uniunea Sovietică. Oare cum se explica această penurie permanentă de bunuri alimentare şi de larg consum?
Soluţia, aşa cum spunea tovarăşul Stalin, era una simplă. Regimul comunist se înarma exagerat pentru a realiza visul mişcării comuniste, renumita revoluţie mondială. Adevărul a fost spus încă din perioada stăpânirii roşii, dar informaţiile erau atunci puţine şi fragmentare. Se putea afla că numai în al doilea semestru al anului 1955 au fost pregătite 31.000 de arme individuale de infanterie, adică erau suficiente pentru dotarea a trei divizii. Gloanţele sunt periculoase pe câmpul de luptă, dar militarii inamici pot să se adăpostească în tranşee sau după cute ale terenului şi atunci sunt utile aruncătoarele de mine, 125 de calibrul 82 mm fiind livrate trupelor. Uzinele au lucrat din plin în timp de pace şi au fost date unităţilor militare 325.000 de lovituri de tun de diferite calibre.
Producţia industrială de armament a fost menţinută la valori ridicate până la căderea regimului comunist în anul 1989 şi chiar după evenimentele sângeroase au fost continuate unele programe costisitoare. Uzinele mecanice speciale au înghiţit oţel de calitate, alte metale greu de obţinut precum plumb, cupru şi aluminiu, şi se adăugau substanţele necesare producerii de explozibili, acidul azotic fiind în centrul atenţiei conducerii de partid şi de stat. Nu este de mirare că au înflorit prin ţară combinate de producere a îngrăşămintelor pe bază de azot, materie primă ce putea să fie dirijată spre fabricile de muniţii în caz de conflict de amploare.
Regimul comunist din România n-a făcut ceva util pentru popor, ci totul a fost dirijat spre realizarea obiectivelor trasate de Stalin în anul 1924. Marele război cu lumea capitalistă trebuia să vină cândva, dar a căzut lagărul socialist sub povara cheltuielilor militare.
Sursă imagine: Mizeria Istoriei
