Adolf Hitler a preluat puterea în ziua de 30 ianuarie 1933 și a continuat să cultive ideea că poporul german este o rasă superioară. Există în mijlocul unei neam o elită care gândește la un nivel înalt și numai aceste vârfuri sunt demne să conducă spre un viitor de aur. Numai partidul nazist era cel ce cunoștea căile de dezvoltare și progres din Europa Centrală și Adolf Hitler era unicul om ce putea să înfăptuiască Reichul milenar.
Evenimentele au evoluat până s-a ajuns la un război mondial și operațiunile militare din primii ani de lupte parcă veneau să confirme teoria rasială. Victoriile fără egal din vara anului 1941 și ajungerea la porțile Moscovei erau alte fapte ce demonstrau cât de corect gândea Führerul și a sa ceată de politicieni extremiști. Wehrmachtul era un mecanism militar perfect și strălucitor. Gurile de foc folosite în lupte erau de o perfecțiune fără egal și încă sunt admirate de istoricii militari ce scriu tomuri voluminoase.
Tunurile erau armele principale pe câmpul de luptă și infanteria germană era sprijinită de guri de foc de calibrul 75 mm, ușoare pentru a fi deplasate cu brațele în câmp tactic. Proiectilul era lansat cu viteză mică și nu avea capacități antitanc. S-a inventat un model mai performant, dar nu era util decât împotriva unor ținte ușoare și la distanțe mici, ceea ce nu era de dorit în condițiile în care armamentul de pe mașini devenea din ce în ce mai puternic și au fost multe situații în care tanchiștii sovietici au strivit în șenile arme și echipaje din plăcere sadică.
Armata Roșie era continuatoarea forțelor țariste în stil comunist și din anul 1927 a apărut Tunul regimentar Model 1927 ce era mai greu, dar putea să lanseze împotriva infernalelor mitraliere sau împotriva infanteriei inamice până la 12 proiectile pe minut. Obiectele explozive aveau câte 6,2 kg, superioare celor germane de 5,45 kg. Conducerea de la Kremlin a considerat că aceste arme utile sunt vulnerabile și nu ofereau prea mult potențial ofensiv și a apărut modelul F-22 USV pentru dotarea diviziilor de infanterie. Proiectilele perforante aveau capacități antitanc și cele 15 explozive lansate pe minut ridicau un adevărat zid de schije oțelite împotriva asaltatorilor.
Proiectanții german n-au reușit să conceapă un tun care să fie asamblat în serie mare și să fie util în orice tip de misiune. ZiS-3 a fost proiectat aproape de perfecțiunea industrială și nici nu mai contau câte erau distruse. Puteau să fie lansate până la 25 de proiectile de câte 6,2 kg pe minut și nu erau probleme cu muniția, Iosif Stalin fiind atașat de ideile americane de standardizare și calibrul 76,2 mm a fost ales pentru saturarea primelor linii cu exploziv și oțel. Militarii germani erau uimiți de cât puteau să distrugă și alte valuri de oameni, tunuri și tancuri erau trimise parcă de un mare vrăjitor.
Experții naziști n-au reușit să proiecteze o armă universală și au început studii de durată pentru realizarea unor tunuri antitanc de calibrul 75 mm, cele ce reușeau să scoată din luptă giganți precum T-34, KV-1 și IS-2. Astfel de piese aveau însă o construcție robustă și erau greu de deplasat în câmp tactic. Iosif Stalin avea o filosofie politică și militară deosebită și mereu cerea cevamai simplu. Nu se făcea însă rabat de la calitate și de la cantitate. Peste 100.000 de piese ZiS-3 au livrate în timpul perioadei de producție.
Comandamentul nazist n-a înțeles ce înseamnă războiul modern și a neglijat armamentul necesar protejării apropiate a trupelor, artileria de calibre mari fiind de multe ori oarbă din cauza lipsei de observatori aflați în poziții avansate. Nu s-a lucrat nici pe direcția coordonării efortului industrial și erau concepute modele variate și care erau greu de asamblat și de întreținut pe câmpul de luptă. Abia după venirea la putere în 1942 a ministrului Albert Speer s-a ajuns la un model apropiat teoretic de cel sovietic. Era însă prea târziu.
Istoria este capricioasă și mai mereu joacă feste celor ce sunt obsedați de idei extremiste și se laudă prea mult că sunt cei mai deștepți de pe planetă.
Sursă imagine:Wikimedia Commons
