S-a scris mult despre existenţa în secolul al XX-lea a statelor totalitare şi democratice, dar, indiferent cum sunt catalogate de specialişti, industriile primesc comenzi masive de arme pentru a se obţine mult râvnita supremaţie regională sau mondială. Argumentul suprem în această cursă a înarmărilor a fost tunul de diferite calibre. SUA a fost singurul stat ce a dezvoltat raţional diferitele tipuri de nave şi rămâi fascinat de pasiunea lumii democrate pentru gurile de foc. Distrugătoarele, vapoare mici, puteau să protejeze flotele militare sau civile şi au fost cele mai produse în şantierele americane. Cele realizate după 1930 au primit tunuri de calibrul 127 mm, cu ţevile lungi de 38 de calibre. Această mutare a fost deosebit de inteligentă. Arma a devenit standard pe distrugătoare şi ca armament secundar pe crucişătoarele grele şi pe cuirasate. Marea Britanie a pierdut cursa din moment ce a ales tunul de calibrul 102 mm şi nu putea să tragă decât asupra vapoarelor. A fost o greşeală scump plătită în faţa bombardierelor în picaj. Germania folosea tunuri de 127 mm, dar nu aveau capacităţi antiaeriene. Au fost produse şi nave armate cu guri de foc de calibrul 150 mm, dar aveau tirul prea lent chiar şi împotriva navelor. Distrugătoarele nipone puteau să tragă asupra avioanelor, dar nu erau capabile să nimerească ţintele rapide din cauza deplasării lente a ţevilor în plan orizontal, doar cu 4 – 6o pe secundă. Cele americane beneficiau de 14 şi chiar 25o. Proiectilele americane conținea și o cantitate mult mai mare de explozibil ȋn raport cu cele japoneze și germane.
Valurile de distrugătoare ieşite din şantierele navale au asigurat supremaţia SUA pe mări şi au fost utile în toate operaţiunile duse pe apă în a doua conflagraţie mondială.
Puterea este deţinută de cei ce ştiu să anticipeze evoluţiile din toate domeniile.
Sursă imagine: Flickr
